Știi cât sufăr?

            Sociopând puțin câte puțin, tot ce mai găsesc palpabil și suficient de stimulant pentru tactilul din mine sunt bucățile  anchilozate ale unui imperiu de idei și de valori pe care le-am lăsat in urmă. 
            Eu...eu nu ma simt bine cu mine pentru că nu ma adaptez cu o viteză suficient de mare la tot ce mă inconjoară, retardul e total și complet. Când mi-au spus că o sa le pese cat stiu, când știu și cum o să formulez ce știu, am zis "da" și m-am abonat la un hebdomadar care părea sa-mi inculce...valori., nevoia vitală, indispensabilă de cunoștințe pe care aș putea să le împartasesc, ideea că dacă vrei, poți să faci parte din decor și că s-ar putea să-ți fie chiar bine acolo.
            Văd niște fenofaze din astea de buruieni peste tot care mi-au dat coenzimele peste cap . Cum că acum nu mai avem nevoie de nimic, cum că s-au schimbat criteriile și cum că dacă ești destul de lascivă pe "Fuck You All The Time" sau "Birthday Sex", sunt șanse mari să nu fii ignorată. Vai, ce ciudă am. Mi-e ciudă atât de tare că nu am Instagram să-mi pozez ouăle prăjite dimineața și nici buzele proaspăt unse. Mi-e așa de ciuda pe cele care trăiesc doar sa-și facă poze și care-și întrunesc visul american doar într-o loterie sexuală. 
            Am un garou în jurul gâtului și nu reușesc să mă detașez de el.  Și ciuda e ceva. 
            Debitul mare-mare-mare! de oameni de toate vârstele care îmi dovedesc mereu cât de mult au muncit și cât de multe au dobândit, intelectual, mă scoate din vomitivele de fiecare zi. Și ii deplâng. Ori pentru că eu am părut prea puțin pregătită și m-au impresionat ușor, ori ei chiar au mai mult de la viată decât aș putea scoate eu vreodată. 
           Sa nu ma urâți dacă vă spun că vă detest.  Urâți-mă când vă spun cât vă detest.